Un tablou sinistru plin de „placere carnala” si praf
Nu stiu câti dintre locuitorii Baii Mari au pasit vreodata in incinta
Flotatiei Centrale si aici ma refer in special la perioada de dupa
oprirea activitatilor specifice. Inca de la poarta te ia cu fiori… Gratiile
ruginite, poarta de fier blocata si zecile de ferestre sparte, rugina si
mizeria, bucatile de fier vechi pregatite “de plecare” sunt numai cateva
din „ingredientele” cu care te intâmpina fostul colos al REMIN Baia
Mare.
La poarta nu e nimeni. Poate nici nu trebuie. Trebuie sa intre cine,
când si unde vrea. Cladirile sunt sinistre. Alfred Hitchcock, celebrul
regizor de filme horror, care, de l-am invita intr-o vizita ar fi cu
siguranta incântat de decorul pe care cladirea cu imprejurimile il ofera.
Doar actorii lipsesc… cu desavârsire. In aschimb, picaturile de culoare
rosiatica, apa cu rugina, te bat pe umar de indata ce pasesti pe
teritoriul lor. Te atentioneaza parca despre ceea ce urmeaza sa vezi.
Nu mi-e frica. Am mai fost in cladirile abandonate ale REMIN
Maramures. Cele de la Baiut, Nistru sau Baia Borsa sunt la fel de
sinistre. Intru. Ma intâmpina un miros greu, intepator amestecat cu
praf extrem de fin. Cea mai mica adiere de vânt sau cel mai slab
curent de aer creeaza mici vârtejuri rosii. Noroiul gri, de pe fosta
podea a Flotatiei, seamana mai mult cu o pasta ciudata ce se lipeste
de incaltamitea ta.
„Ce faci copile? Sapi dupa bile?”
Ies din uriasa sala de preparare, dar nu pe usa, ci printr-o gaura din
perete. Aici, pe un stativ mare de beton, o punga de nailon plina cu
bile rugite, pare abandonata ori uitata acolo de zeci de ani. Lânga ea,
in noroi vad o lopata improvizata dintr-un par, o bucata de tabla si
multa sârma. Zaresc apoi o alta punga, transparenta de data asta. Are
in ea o „feliata”, ceapa si ceva invelit in folie de aluminiu. Nu inteleg.
Nu trec nici zece secunde si aud un sunet infundat. O izbitura. Ma
indrept spre locul de unde a venit sunetul. E un biet „bastinas” ce
sapa in pamânt. „Caut bile de fier. Sunt mici si grele. Daca adun cam
40-50 pe zi sunt multumit. Lucrez si cu acte, nu numai aici. Dar mi-
am luat concediu si mai fac un ban in plus. Portarul asta insa ne
jegmaneste. Ne ia bani de parca am sapa dupa aur” imi marturiseste
tânarul „cautator de bile”. Mai ies odata dintre cladiri, in curtea
principala a Flotatiei. Nici urma de paznic. Nimeni cu care sa schimbi
o vorba, o privire, un gest…
Meseria-i bratara… ruginta
Aflu apoi ca desi se pricepe bine si este apreciat la locul munca este
nevoit sa recurga cam des la acest mod de a-si rotunji veniturile. Imi
spune ca ii iese cam de 700 de lei in doua saptamâni, având in
vedere ca pretului unui kilogram de fier vechi este de 60 de bani.
Pantofii, pantalonii si camasa sunt pline de noroi. Nici basca albastra
de blugi nu este mai curata. Asta insa nu conteaza. La 14 milioane pe
luna… nu e mare lucru. Isi innoieste „garderoba de lucru” dintr-un
second-hand cu doar câteva zeci lei. „Investitia” merita. Privind spre
poarta dinspre strada Victoriei observ cum o caruta cu „bastibnasi” da
târcoale institutiei abandonate. Nu ar fi de mirare sa vina si ei la
„cules de bile”. Din cealalta parte, de pe Independentei, cladirile fata
mutilata Flotatiei Centarle e mascata de cei câtiva copaci de pe
trotuar. Panoul pe care scrie cu litere de-o schioapa „FOR SALE” nu
intereseaza pe mai nimeni. „Cine sa cumpere bomba asta? Poate daca
vine unu sa o demoleze si sa faca un supermarket…” zice un barbat.
Pe sub poarta, aflu de la un trecator suspect de bine informat, mai
intra iubaretii don’soarelor de pe varianta. Locul e ideal pentru un
„cuibusor de nebunii” al celor ce cauta placerile ieftine de pe
Independentei. Acum, acolo unde era cândva inima muncitoreasca a
judetului Maramures acum se petrec orgii sexuale si se sapa dupa fier,
vechi iar rugina si paragina rod incet dar sigur infrastructura…
